Arheologie transilvană la Muzeul de Istorie

“Recuperarea valorilor de patrimoniu – Arheologie experimentală în Transilvania”, este tema expoziţiei temporare ce se va vernisa, miercuri 19 octombrie, la Muzeul Naţional de Istorie a României, în organizarea Asociaţiei Ordinul Cavalerilor de Hunedoara şI a MNIR. A.O.C.H. a organizat alături de partenerii săi – Primăria Municipiului Hunedoara, Muzeul Castelul Corvinilor, Muzeul Municipal Câmpulung, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, Fundaţia Transylvania Trust şi alte cinci organizaţii cu experienţă în procesul de reconstituire medievală – un proiect de cercetare care vizează recuperarea valorilor specifice perioadei medievale prezente în spaţiul transilvănean, printr-un procedeu inovativ de cercetare, denumit arheologie experimentală.

În cadrul proiectului intitulat “Recuperarea valorilor de patrimoniu şi întărirea identităţii culturale – Atelier de arheologie experimentală în Castelul Corvineştilor” au fost organizate o serie de ateliere: Cortul Armurierilor, atelierul de pielărie destinat reproducerii după metode tradiţionale a artefactelor din piele utilizate în Evul Mediu, cusut manual şi broderie, atelierele de prelucrarea lemnului, reconstituirea obiceiurilor culinare din epocă, reproducerea dansurilor medievale, a obiceiurior legate de nuntă şi înmormântare.

O parte din artefactele produse cu metode tradiţionale, precum şi prezentarea pe larg a ipotezelor şi concluziilor care au fost evidenţiate în cadrul atelierelor sunt prezentate publicului larg din Cluj, Bucureşti şi Câmpulung Muscel, prin intermediul unor expoziţii temporare.

În Bucureşti, expoziţia va fi deschisă între 19 octombrie şi 02 noiembrie 2011.

“Aceasta nu va fi o expoziţie obişnuită. Aceasta va fi o expoziţie-instalaţie, o instalaţie, o expoziţie-experiment sau poate doar un experiment. Oricum, asta publicul decide. De fapt, este vorba despre o expoziţie în care publicul crează conţinutul, iar muzeograful ia o pauză”, se spune în prezentarea evenimentului.

Oameni ai cărţilor

Editura Polirom a lansat două volume semnate de autori pe cât de cunoscuţi, pe atât de diferiţi. Umberto Eco şi George Orwell reprezintă două epoci complet distincte ale romanului din secolul XX.

Scriitorul italian semnează „Confesiunile unui tînăr romancier”, patru eseuri în care sunt reluate teme generale privind scrierea unui roman şi consideraţii despre vieţile personajelor de ficţiune. Cel mai consistent capitol al cărţii reia pasiunea pentru liste pe care Eco a detaliat-o în 2009 în „Vertigo. Lista infinită”. Textele au constituit prelegerile pe care Umberto Eco le-a susţinut în cadrul programului de literatură modernă „The Richard Ellmann Lectures”, în 2008.

În spatele „Fermei animalelor”

Eseurile lui George Orwell sunt strânse în „Cărţi sau ţigări” şi surprind teme care l-au preocupat pe autorul distopiei „1984” în anii ’40. “Argumentul că a spune adevărul ar fi inoportun sau ar face jocul unuia sau altuia este considerat unul definitiv şi puţini oameni sunt deranjaţi de perspectiva că minciunile pe care ei le scuză ar putea trece din ziare în cărţile de istorie”, scria Orwell în 1946. Cu toate că au trecut mai bine de 60 de ani de la moartea scriitorului britanic, iar contextul politic s-a schimbat complet, atitudinile sale faţă de consumul de carte şi faţă de politică merită revăzute şi azi. Puse faţă în faţă, cele două cărţi continuă un dialog în care Orwell ridică probleme sociale şi cultural, iar Eco oferă perspective intelectuale sfârşitului de secol XX asupra acestora.

“Imaginaţia, la fel ca anumite animale sălbatice, nu se reproduce în captivitate.” George Orwell

15 ani au trecut de la primul roman, publicat de Orwell în 1934, până la apariţia volumului “1984”, cu un an înaintea morţii scriitorului.

Spre o periodicitate anuală a Festivalului „George Enescu“

O noua editie, jubiliara, a XX-a, a Festivalului enescian s-a încheiat recent, în triumf, la Bucuresti. 25 de zile intense de muzica au omagiat numele marelui compozitor, au polarizat atentia românilor si a lumii întregi, prin media nationala, dar si prin intermediul canalelor TV CNN, Euronews, Mezzo, posturilor de radio Deutsche Welle, RFI si presei importante internationale. Ca si acum doi ani, doisprezece critici, membri ai Asociatiei Presse Musicale Internationale cu sediul la Paris, au urmarit seri ale festivalului. Succesul a fost maxim, sali arhipline, entuziasm general. Într-un cuvânt, bucuria de a asculta muzica sub numele lui Enescu. Pornind de aici si înainte de a panorama momentele semnificative ale evenimentului, ma gândesc la un aspect care ar trebui privit cu maxima atentie de organizatori, de diriguitori, de înaltul patron care este, în chip traditional, Presedintele României.

De când Ioan Holender, personalitate ilustra a lumii operei în special, a muzicii în general, a preluat directiunea artistica, Festivalul „George Enescu“ s-a urcat pe culmi, a capatat o expansiune nemaintâlnita în lunga sa istorie de peste cincizeci de ani. Ar fi pacat ca un asemenea câstig sa nu fie exploatat si mai mult pentru prestigiul manifestarii, al imaginii României în lume. Dorita vizibilitate extrema se obtine în cazul periodicitatii anuale. Ca si intrarea în subconstient. Toate marile festivaluri mondiale, cel de la Salzburg – comparabil cu al nostru – este numai un exemplu, se desfasoara în fiecare an. Gândind la efortul financiar, sigur ca dimensiunea gigantica va trebui întrucâtva aerata si redusa, ceea ce nu va fi deloc rau. Desfasuratorul n-ar mai avea peste 160 de evenimente artistice, 90 de concerte si spectacole, 65 de ansambluri, 100 de solisti si 39 de dirijori, ca în 2011, ci ar fi mai echilibrat, mai judicios cumpanit între ani consecutivi. Poate cel mult trei saptamâni, cu maximum doua concerte pe zi, serii tematice mai putine si mai concentrate… Nu este aici locul de sugerat solutii de detaliu, dar nu trebuie uitat ca Festivalul „Enescu“ este un bun national, este marele brand de tara al României si el trebuie înfatisat lumii întregi cât mai des, în fiecare septembrie. Odata la doi ani risca sa nu fie în vizor decât… atunci. Prea mult i-a oscilat în istorie periodicitatea, ca acum sa nu se desfasoare anual, data fiind marea lui traditie. Se stie cu câta frenezie se asteapta la fiecare sfârsit de toamna programul anului urmator la festivalul salzburghez si nu numai. Permanenta asigura vizibilitatea.

Spre noi-vechi secţiuni în concurs

Concursul de compozitie si interpretare, care se desfasoara în paralel cu festivalul, a cunoscut un mare succes de participare (33 de lucrari, peste 100 de instrumentisti în total), dar si o premiera. A fost inclusa sectiunea destinata violoncelului si faptul ca s-au prezentat 34 de tineri arata buna orientare a organizatorilor. De altfel, a fost singura sectiune care a dat Premiul I (chinezul Tian Bonian), la celelalte distinctiile cele mai înalte revenind pianistului coreean Jeung Beum Sohn (Premiul al II-lea) si, ex-aequo, violonistilor Haik Kazazyan (Armenia) si Alexandra Conunova (Republica Moldova), tot premiul secund.

Într-un concurs, importante sunt si premiile speciale, care directioneaza energii private, cu menirea promovarii tinerilor artisti. As remarca Premiul „Constanta Erbiceanu“, oferit de Fundatia Culturala Erbiceanu celui mai bine clasat pianist român, Mihai Ritivoiu, un premiu acordat si la anterioara editie a concursului si despre care se poate spune ca a devenit traditional, ca si Premiul Fundatiei „Ion Voicu“. O aparitie binevenita a fost Premiul pentru cel mai bine clasat concurent român la toate cele trei sectiuni, venit pentru prima oara în 2011 din partea Fundatiei Nationale Americane pentru Arta „Liliana si Peter Ilica“. În fine, Sectiunea Compozitie si-a desemnat si ea câstigatorii: pentru categoria Muzica de camera lucrarile „Cytisus/A-phonie“ de Kwang-Ho Cho si „The Play of Light“ pentru cvartet de coarde, apartinând lui Mihyun Woo – ambii din Republica Coreea (ex-aequo), iar la categoria Muzica simfonica, poemul simfonic „The Human“ compus de Chang Eunho, tot din Coreea.

Si pentru ca am vorbit de succesul noii sectiuni, cea de violoncel, nu pot sa nu revin la ideea ca Sectiunea Canto sa-si reia locul în Concursul Enescu. Argumentele sunt multe, solide si vechi: traditia ce dateaza de exact cincizeci de ani, lansarea unor celebritati (Agnes Baltsa, Viorica Cortez, Marina Krilovici, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Inva Mula etc.), atragerea atentiei asupra creatiei vocale enesciene… Îmi amintesc ca faimosul ciclu de lieduri „Sapte cântece pe versuri de Clément Marot“ era piesa obligatorie în concurs si multi tineri cântareti si l-au pastrat în repertoriu. S-a spus, în mod fals, ca Enescu nu a scris în mod esential pentru glasuri. Daca facem un calcul profan si numaram minutele compuse de Enescu pentru violoncel si pentru voci („Oedipe“, y compris), balanta inclina greu catre ultimele. În fond, toate sectiunile pot coabita sau, daca se sperie cineva, se pot organiza alternant pe ani, precum la Concursul Reine Elisabeth de la Bruxelles. Sa nu uitam ca marea specializare a lui Ioan Holender este opera. Va închipuiti ce ar însemna un concurs de canto sub egida sa? De ce sa-l faca în alta parte?

Muzica enesciană şi secolul XXI

S-au cântat toate simfoniile lui George Enescu si, pe ansamblu, creatia sa a fost onorata cu 24 de interpretari, printre care cele ale prestigioaselor Israel Philharmonic (sub bagheta lui Zubin Mehta), Orchestre National de France (Daniele Gatti), Wiener Philharmoniker (Franz Welser Möst), Royal Liverpool Philharmonic (Vasily Petrenko), ale dirijorilor Valery Gergiev, Lawrence Foster, Cristian Mandeal, Antonio Pappano…

Actualitatea în laboratorul artei

Până pe 4 decembrie mai poate fi vizitată expoziţia lui Eugen Rădescu de la Pavilion UniCredit (Bd. Nicolae Titulescu nr. 1, lângă Piaţa Victoriei). “Presently i have nothing to show and i’m showing it!", titlul ales de curator, este un slogan publicitar realizat de Ghislain Mollet-Vieville menit să atragă atenţia asupra necesităţii mediatizării artei prin orice mijloace, astfel încât aceasta să devină cât mai cunoscută publicului larg, se arată în textul de prezentare a proiectului. Printre participanţii invocaţi în acest proiect se numără nume consacrate, dar şi artişti sau poeţi contemporani: Rainer Werner Fassbinder, Isidore Isou, Marina Albu, Marina Naprushkina, Alfred Jarry, Juan Delgado. Eugen Rădescu este politolog (specializat în relativism moral şi etică politică), manager cultural, curator şi teoretician.

Când comedia este rege

S-ar părea că toate neliniştile provocate de criza economică se doresc înecate în hohote de râs şi izbucniri de ritm, aşa cum, în anii nebuni ai New York-ului din timpul Marii Crize, cluburile trepidau de veselie şi de o furioasă bucurie de trăi.

Parisul, locul reputatei expresii "joie de vivre", este gazda, în această ultimă parte a anului, a numeroase comedii muzicale, unele dintre ele de răsunet internaţional. Între reluări şi notăţi, se întâlnesc toate stilurile şi toate ritmurile: jazz, pop, tango, salsa...

Cea mai tentantă pare "Harlem Swing", spectacol-far de pe Broadway, distins cu patru Premii Tony, care, acum 30 de ani, era prima comedie muzicală venită de pe celebrul bulevard neworkez în capitala Franţei. Spectacolul spune povestea lui Thomas "Fats" Waller, în două ore şi peste 30 de cântece care sunt tot atâtea cronici ale New York-ului anilor 1930, cel al Sălii Savoy şi al Coton Club. Pe scenă, cinci actori, trei femei şi doi bărbaţi negri, foarte "old fashion", cântă, joacă, flirtează şi dansează. Împreună cu un pianist şi şase muzicieni, ei restituie repertoriul compozitorului, pianistului, organistului şi cântăreţului american Thomas "Fats" Waller, unul dintre jazziştii cei mai iubiţi, mai prolifici dintre cele două războaie. Cel care, la egalitate cu Louis Armstrong şi Duke Ellington, a reuşit să treacă puntea care lega publicul, indiferent de culoare.

Cu pălăria melon pusă într-o parte şi eterna ţigară în colţul gurii, acest colos de 1,87 metri şi 140 de kilograme încălzea cluburile din Harlem, înainte să dispară subit, la 39 de ani. Nu fără a lăsa în urma lui aproape 700 de cântece, printre care multe devenite antologice, ca "Honeysuckle Rose", "Squeeze Me" sau "Jitterburg Waltz". Waller a fost un personaj care şi-a consumat viaţa cu nepăsare şi căruia mica trupă îi restituie aura şi umorul molipsitor. Legenda spune că într-o seară a fost răpit de gangsteri pentru a fi dus la Al Capone care, timp de trei zile, l-a scăldat în şampanie şi bani. Realitatea a fost mai crudă cu acest muzician care trebuia să intre pe uşa de serviciu în cluburile chic ale New York-ului.

Muzica lui frenetică şi sofisticată a influenţat cei mai mari jazzmen şi chiar naşterea rock n'roll-ului. Graţie interpreţilor săi, artişti excelenţi ai stilului electric de pe Broadway, publicul asistă la o evocare plină de umor şi de voie bună. Fiecare titlu este un pretext pentru un tablou finisat la milimetru în care cei cinci actori-cântăreţi impun prin calităţile lor vocale şi se întrec în agilitate în dasuri cu nume exotice: "chiken scratch", "monkey slide" sau "Shimmy". Cât despre cei şase muzicieni, conduşi de pianistul William Foster McDaniel, ei restituie cu virtuozitate şi pasiune jazzul lui Fats Waller, cel care în 1938-1939, a avut un turneu triumfal în Marea Britanie şi a fost invitat într-una dintre primele emisiuni televizate ale BBC şi al cărui stil a făcut şcoală.

Spectacolul, de la primele măsuri ale uverturii, "Ains't misbehavin'" transportă spectatorul în atmosfera incendiară a unei lungi nopţi de sărbătoare dintr-o epocă în care totul era pretext pentru a cânta pe un Vulcan, cel al Marii Crize, al prohibiţiei şi segregării rasiale. Şi totuşi, nimic sumbru. Pentru regizorul Richard E. Maltby şi coregraful Arthur Faria, "Harlem Swing reflectă o epocă întregă, cu rezonanţe actuale, cele ale unei lumi în derută". Pentru ei, este vorba în primul rând de râs şi de favorizarea unui stil tonic.

Sursa: Cotidianul.

Cea mai mică Biblie din lume se poate citi doar la microscop. Cartea este expusă la Bastionul Croitorilor din Cluj

Cea mai mică Biblie din lume, care se poate citi doar cu ajutorul unui microscop, va fi expusă, începând de luni, la Bastionul Croitorilor din   Cluj-Napoca, în cadrul unei expoziţii care reuneşte peste 250 de exemplare de Biblie, unele datând din secolul al XVII-lea.

Potrivit unui comunicat de presă transmis luni de Primăria Cluj-Napoca, Institutul de Studii Biblice "Sola Scriptura" şi Florian Stoica, membru al organizaţiei "Liga Bibliei" din Germania, organizează, în parteneriat cu municipalitatea, la Bastionul Croitorilor, o expoziţie intitulată "Biblia - Cartea Vieţii".

În cadrul acesteia, vor fi expuse peste 250 de exemplare de Biblie, între care una dintre cele mai mici Biblii din lume, ale cărei file se pot lectura doar cu ajutorul lupei. De asemenea, vor fi prezentate Biblia din anul 1701, în   original, tradusă de Martin Luther, şi Biblia în limba maghiară, în original, tradusă de Karoly Gaspar, tipărită în 1764.

Printre lucrările expuse se poate regăsi în facsimil "Biblia de la Bucureşti" sau "Biblia lui Şerban Vodă Cantacuzino", tipărită în anul 1688, traducerea din Septuaginta redactată şi adnotată în anul 2001 de către fostul mitropolit al Clujului IPS Bartolomeu, se arată în documentul citat.

Organizatorii au declarat luni că va fi expus un exemplar de Biblie care are dimensiunile de 1,5 pe 2,5 centimetri şi care se poate citi cu lupa, dar şi cea mai mică Biblie din lume, pe folie cu dimensiunea de 3/4 centimetri, care se poate citi doar cu ajutorul unui microscop şi care a fost adusă din Germania.

"Un exemplar al Bibliei pe folie de 3 pe 4 centimetri a fost dus de astronauţii care au ajuns pe Lună. Este cea mai mică Biblie din lume şi avem şi un microscop la Bastionul Croitorilor pentru ca vizitatorii expoziţiei să poată citi din ea", a precizat Szentagotai Lorant, unul dintre organizatori.

Expoziţia va fi deschisă de luni până duminică.

Sursa: Mediafax.